Calea egipteană

Anticul și Primitivul Rit de Memfis și Misraim face parte dintre ”Riturile egiptene”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în însuși ADN-ul Ritului este inclus un raport cu adevărat excepțional față de ceea ce semnifică întrega complexitate a noțiunii de „Egipt”. Cu alte cuvinte, A∴P∴R∴M∴M∴ își invită membrii să parcurgă cu migală ceea ce noi numim „calea egipteană”. Însă – poate din grabă, poate chiar din nepricepere – sunt diverși profani care își închipuie că A∴P∴R∴M∴M∴ își dorește ca membrii săi să devină adevărați „egiptologi”, având cunoștințe extraordinare în domeniul istoriei Egiptului, al civilizației și spiritualității egiptene. Nu! Dacă noi ne-am aroga un statut cu care să-i concurăm pe egiptologii autentici – autori de tratate de egiptologie sau arheologi care au făcut importante descoperiri – atunci ar însemna că membrii A∴P∴R∴M∴M∴ fac din propriul portret o caricatură, ceea ce, evident, ne este străin. Ci altul este demersul „căii egiptene” pe care ne-o asumăm noi. Accentul pe care-l pune A∴P∴R∴M∴M∴ nu cade atât de puternic pe informația despre Egipt (cum spuneam, noi nu uităm că nu suntem egiptologi în adevăratul înțeles al cuvântului), ci pe formarea omului pornit pe calea desăvârșirii de sine. Exprimând altfel acest lucru, noi nu mergem prioritar pe cantitatea informației privind Egiptul, cât pe calitatea ei! „Calitate” însemnând sublimarea informației la nivel detrăire, destare! Membrii A∴P∴R∴M∴M∴ știu că există o „stare a originii” – de ea vorbește și C.G. Jung. Racordul cu această „stare a originii” asigură empatia noastră esoterică. De aceea acumularea originară trebuie prezervată – or A∴P∴R∴M∴M∴ și-a făcut un obiectiv din asta.

Iată de ce demersul A∴P∴R∴M∴M∴ vizează în primul rând formarea Fraților în spiritul Egiptului, ceea ce s-ar numi corect „empatia cu Egiptul”. Altfel spus, intrarea în consonanță cu spiritul Egiptului, cu esența sa. Desigur, nu poți intra în consonanță cu ceva ce-ți este necunoscut. Această idee este o formă de a afirma că noi nu refuzăm informația, ci chiar o căutăm pe cât ne este posibil, dar informația nu este scopul în sine generând din „calea egipteană”. Noi încercăm să reconstituim Egiptul vechi nu ca o cauză în sine, ci încercăm să valorificăm superior un anume tip de experiență a sacrului și criterii ale desăvârșirii, care împreună devin „Egiptul nostru de azi”!

Scopul nostru este „Egiptul de astăzi”, pentru că noi trăim astăzi și nu dorim să ne întoarcem la trecut, dar dorim să trăim astăzi nu cu suficiența „omului fără rădăcini”, ci cu pregnanța omului pentru care cotidianul nu se rezumă a fi un hotar de netrecut. În acest sens trebuie înțeleasă ideea de „empatie cu Egiptul”, adică empatia cu un anume tip de civilizație, cu un anume tip de măreție, cu un anume tip de sacralitate.

„Calea egipteană” este un element de referință și pentru istoria Ordinului masonic în general, iar această calitate promovează Egiptul încă o dată în atenția A∴P∴R∴M∴M∴. Foarte pe scurt vom spune aici că cele mai vechi dovezi documentare și materiale neechivoce despre organizarea și funcționarea masoneriei în Egipt – înainte de oricare altă zonă a lumii – datează din perioada secolelor 15-11 î.Hr., din timpul dinastiilor 18-20. Locul în care a activat această cea mai veche masonerie este cunoscut ca Deir-el-Medineh^[1], ceea ce reprezintă numele unui sat actual ce a dat numele unui sit excepțional – o mare așezare a maeștrilor și muncitorilor care executau marile așezăminte la Teba, capitala țării în acel moment, dar executau și construcțiile din Valea Regilor și Valea Reginelor. Știm de acest sit de-abia din perioada interbelică, deoarece acolo a săpat vreme de 30 de ani (din 1922 până în 1951) marele arheolog francez Bernard Bruyère.

Situl Deir-el-Medineh este un „oraș” întreg, flancat de trei cimitire și întinzându-se spre est până în apropiere de Templul zeiței Hator; scos la lumină în întregime de Bruyère, „orașul” este construit geometric, cu artere principale și o puzderie de străzi mici. Nu toți locuitorii erau masoni: unii erau simpli zilieri, muncitori necalificați, iar „cei aleși” deveneau „Frați” și intrau într-un Colegiu al zidarilor, dulgherilor și pictorilor. Aceștia purtau un șorț distinctiv și aveau semne de recunoaștere corespunzătoare fiecăruia dintre cele trei grade, fiecare avându-și propriile ritualuri; „Frații” plăteau o „cotizație” și aveau obligația de a participa la Adunări. Masoneria de la Deir-el-Medineh își avea propria Constituție, propriul Regulament și funcționa însumând un număr de loji, care aveau, cu toatele, ca patroană pe zeița Meretseger, zeița-cobră, care era zeița tăcerii!
Acestor detalii care arată frapante asemănări ale Marii Loji de la Deir-el-Medineh cu masoneria de astăzi le mai adăugăm unu, cu adevărat bulversant: primul Maestru ucis, mult înainte de Hiram, a fost un egiptean și se numea Neferhotep. Bernard Bruyère i-a descoperit mormântul, celebrul „TT 216”, în inscripțiile căruia este menționat că defunctul era maestru și a murit asasinat de un lucrător care voia să penetreze cu forța secretele rangului său, pentru a-i uzurpa funcția. Ca și Hiram, Neferhotep a preferat să piară decât să divulge ceea ce nu putea fi obținut în acest fel.

Într-adevăr, sub multiple aspecte, Egiptul se arată ca o icoană a vremurilor de azi. E deci potrivit să încheiem această secțiune cu un cunoscut text aparținând ciclului hermetic Asclepius (9, 24), unde se formulează o idee ce apare și în Cartea morților de mai multe ori: „Egiptul a fost făcut după chipul cerului sau, mai bine zis, este locul în care cerul însuși coboară pe pământ, oglindind, aici-jos, rânduiala cerească și lucrarea puterilor cerești. Și dacă este să spunem adevărul adevărat, atunci află că țara noastră este Templul lumii întregi.”^[2]

[1] Vd. Viviane Koenig, Deir el-Médineh: le village des artisans de Pharaon, Paris, Hachette, 2002.
[2] Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, trad. Maria Genescu, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2004, p. 235.