OCBCS

Scurtă prezentare istorică a Ordinului Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte

Modelul asumat de Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte sunt Cavalerii templieri medievali, astfel că istoria, simbolurile, spiritualitatea și mesajul acestora sunt de interes direct pentru acesta, astfel că această Scurtă prezentare nu le poate eluda.
 
1. Întemeierea Ordinului Templier pe fondul bilanțului Primei Cruciade

În 15 iulie 1099 (era o zi de vineri) – după un asediu de mai bine de două luni – creștinii cucereau Ierusalimul. Ei veniseră în Țara Sfântă sub forma Cruciadei I, drumul lor de mii de kilometri până acolo durase trei ani de zile și în timpul lui ei trecuseră prin suferințe inimaginabile;  chiar cucerirea orașului s-a făcut în mod miraculos – astfel că acesteia i-a urmat o descătușare psihică nezăgăzuită, concretizată printr-un măcel fără seamăn.

Pentru cruciați important era însă că Mormântul Mântuitorului fusese eliberat de sub stăpânirea sarazinilor. Astfel, a doua zi s-a organizat o magnifică procesiune pe Via Dolorosa, spre Golgota și apoi până la Biserica Sfântului Mormânt și s-a conchis că aceia care cuceriseră Ierusalimul s-au purificat de sângele vărsat.

Curând avea să se dovedească în mod neechivoc că a stăpâni e încă mai greu decât a cuceri. Din prima clipă – încă sub conducătorul suprem al Cruciadei I, Geoffroy de Bouillon, pământul cucerit se împărțise conform rangului fiecărui senior și a contribuției lui la Cruciadă.

În metropolă – în Europa, adică – multe personalități de prim-rang au devenit preocupate de următoarea întrebare „Dacă Țara Sfântă a putut fi cucerită de creștini, poate ea să fie păstrată de aceștia”? Întrebarea aceasta extrem de gravă, care a născut un curent de idei, îl propulsează ca adevărat „lider mondial” pe Sfântul Bernard de Clairvaux, una dintre cele mai importante personalități ale tuturor timpurilor, primul ideolog globalist creștin.

Sfântul Bernard a făcut o analiză necruțătoare a cuceritorilor Țării Sfinte: seniorii și cavalerii, neîntârziind să spună că aceștia sunt niște vanitoși pentru care purtarea armelor e doar un prilej de fanfaronadă și care-și închipuie că dușmanii fug descurajați când ei își etalează podoabele de aur și mătăsurile; că sunt mânați doar de pofte, de lăcomie și de furii oarbe pe care sunt învățați să și le stingă numai în conflicte minore și dușmănii cu aproapele lor – creștin și el. Și-atunci, la întrebarea de mai înainte, răspunsul Sfântul Bernard a fost neechivoc: Țara Sfântă nu va putea fi păstrată de creștini!

Gândirea Sfântului Bernard și a grupului său induce o nouă viziune asupra lucrurilor, care spune că Țara Sfântă se percepe în primul rând calitativ! Ca sentiment, ca emoție, ca obsesie, în spiritul jertfei totale de sine! Adică tocmai ce nu sunt seniorii implantați Țara Sfântă! Creștinătatea ar avea deci nevoie de o nouă factură de oameni, de o nouă factură de cavaleri. Care să mânuiască armele cu desăvârșire profesionistă și totodată să rămână puri în suflet, îmbrățișând triplul legământ, de supunere, de castitate și de sărăcie – pentru ca trăirile sale să fie marcate cât mai puțin de omenesc și cât mai mult de… supraomenesc. Omul nou!… Dar cum se poate naște el? Dând soluția, Sfântul Bernard a șocat pe toată lumea: omul nou se naște din plămada în aceeași ființă a călugărului și a cavalerului. Călugărului-cavaler, căruia îi este permis să ucidă, în apărarea credinței!
Gândirea îndrăzneață a Sfântului Bernard a produs una dintre marile revoluții din istoria psihologiei sociale. Cititorul modern privește îndeobște lucrurile prepoderent cantitativ și atunci trece mai ușor peste nuanțe, ceea ce-l înpiedică să înțeleasă corect. În primul moment, lumea a fost pur și simplu înspăimântată de imaginea călugărului, căruia i se pune spada în mână și i se ordonă să-și ucidă potrivnicii. Revoluția psihologică din care s-a născut cavalerul-călugăr a implicat o coordonată pronunțat mistică (i-am spune, cu un termen de azi: paranormală) care a realizat reconstrucția de sine a unor oameni. „A trăi pentru Hristos” al călugărului era sublimat în: „A muri luptând pentru Hristos” al cavalerului-călugăr. Ideea mântuirii prin sacrificiu în luptă, prin sfidarea limitelor umane curente! Miracolul supraviețuirii vreme de două sute de ani a Regatului creștin în  Țara Sfântă se datorează Ordinelor militar-călugărești, iar dintre ele, primul înființat și cel mai cunoscut este Ordinul templier.

2. Sinteză privind istoria Ordinului Templier – 1118-1291

Odată ce planul Grupului condus de Sfântul Bernard a fost atent articulat, s-a trecut la identificarea realizatorilor lui. Primii chemați au fost doi cavaleri, Hugues de Payns și Geoffroy de Saint-Omer, probabil veniți în Țara Sfântă odată cu Prima Cruciadă. Aceștia doi – așa cum relatează cronicarii vremii – s-au înfățișat, în 1118, dinaintea lui Baudouin II, proaspăt rege al Ierusalimului, și i-au spus că vor să întemeieze un Ordin dedicat protejării pelerinilor creștini care afluiau pe drumurile din Țara Sfântă^[1]. În acel moment, ei erau numai doi, iar Țara Sfântă era întinsă și foarte nesigură datorită numeroșilor bandiți atât musulmani cât și creștini care bântuiau peste tot! Și totuși, Baudouin II (de bună seamă, și el membru al grupului Sfântului Bernard) ia în seamă oferta lor, ba mai mult, le oferă ca sediu o aripă a palatului său situat pe esplanada Templului – de unde va veni numele Ordinului „templier”. Această aripă includea „Moscheea al-Akşa”, construită de bizantini înainte de invazia arabă, deasupra  celebrelor grajduri ale lui Solomon; ulterior, tot proprietate a templierilor a devenit și „Moscheea lui Omar“ (nu- mită și „Cupola Stâncii“ pentru că fusese construită în jurul vârfului Muntelui Moriah, unde Abraham s-ar fi pregătit să-l jertfească pe fiul său Isaac, iar mai târziu Mahomed ar fi plecat în zbor în „Călătoria nocturnă“ spre cele 7 ceruri ale lui Allah.

Imediat ce au primit recunoașterea regelui, cei doi cavaleri și-au mai luat încă șapte pe lângă ei (unu fiind chiar un unchi al Sfântului Bernard), devenind nouă, număr care nu a mai crescut în următorii nouă ani, iar Maestru al Ordinului (primul dintr-o suită de 22) a fost ales Hugues de Payns. Oricum, pentru a asigura protecția pelerinilor – doi sau nouă oameni este practic același lucru. Deci, în această etapă, rolul pentru care Ordinul a fost creat nu avea cum să fie îndeplinit, dar nimeni n-a avut de obiectat, ba mai mult, Ordinul templier a fost solicitat să fie garant al unor tratate încheiate între diverse părți – ceea ce este marcă a unui evident prestigiu! Cert este că în această perioadă se construiește o uriașă propagandă menită să propulseze Ordinul templier. Toată lumea trebuia să afle că el a fost înființat și toată lumea trebuia să se aștepte pentru viitor la lucruri mari de la el. Și de asemenea, toată lumea trebuia să accepte a-ceastă nouă realitate reprezentată de călugărul-militar, căci după Ordinul templier aveau să fie înființate și altele, precum Ordinul ospitalier sau Ordinul teutonic.

La capătul amintitei perioade de nouă ani în care cei nouă cavaleri s-au pregătit în modalități pe care nu le cunoaștem, a fost stabilită deschiderea unui Conciliu ecumenic, la Troyes, în Champagne, care să dea legalitate deplină Ordinului templier. Conciliul de la Troyes – unde vocea principală a fost cea a Sfântului Bernard – a aprobat înființarea Ordinului și i-a acordat o Regulă de funcționare, în 72 de puncte. Tradiția spune că autorul ei a fost chiar Sfântul Bernard. Unii autori contestă paternitatea sa, arătând că nu există niciun document care să ateste în mod explicit acest lucru, ceea ce este adevărat. În același timp însă, dată fiind grija cu care a vegheat la crearea Ordinului, ar fi de afirmat că – în cazul în care nu ar fi scris-o cu mâna sa – Regula templieră a fost oricum redactată ținând cont de ideile Sfântului Bernard. El a aceptat să-și lege explicit numele de Ordinul templier, semnând o cărțulie cu titlul Lauda noii miliţii a cavalerilor Templului (De Laude Novae Militiae ad Milites Templi), unde Sfântul Bernard îi compară pe cavalerul secular și cavalerul „noii miliții”, care „duce o dublă luptă – atât contra adversarilor în carne şi oase, cât şi contra spiritului răului în ceruri. /…/ și nu are teamă nici de demoni, nici de oameni”. Această cărticică reprezintă o garanție explicită pentru templieri! Lor li s-au asigurat îndestule fonduri încât să-și poată construi o rețea de cetăți, precum  Fève,  Gué de Jacob,  Château-Pèlerin,  Beaufort,  Sel (toate acestea cinci, în regiunea Ierusalimului), apoi Gastein (pe râul Orontes), Baghras (în Siria de nord), Terre Rouge (în Siria), Tortosa (în nordul Libanului), Chastel-Blanc (numit şi Safita, în Liban, între Tortosa şi Tripoli), Arsour (în Liban), Sidon (în sudul Libanului) Saphed (în nordul Galileii), Pierre Royale (la sud de Marea Moartă), Gaza (extremitatea sudică a ţărmului mediteranean) etc. De asemenea, dețineau părți în cadrul unor cetăți – precum e cazul celebrului Turn templier al Cetății Acra. De asemenea, Ordinul a stăpânit cetăți și în Europa, cele mai cunoscute fiind Monzón, Grañana şi Miravet (în Aragon), Peñiscola (în Castilia), Tomar (Portugalia), Vrana (Croaţia, în Ungaria medievală) sau Templul din Paris, unde regii Franței sau ai Angliei își depuneau tezaurele regale pentru a fi în siguranță.

Templierii s-au remarcat în toate bătăliile purtate de creștini, șarjele lor fiind decisive. Prin tradiție, orice armată creștină îi avea pe templieri în avangardă, iar eroismul unora dintre ei a rămas legendar, cum este cazul lui Jacquelin de Maillé.

Prizonierii luați de musulmani sau de creștini erau eliberați în mod constant, plătindu-se prețul cerut pentru ei. Cutuma templieră spunea însă că Ordinul nu va răscumpăra niciun cavaler căzut prizonier, de aceea ei preferau să lupte cu disperare pierind în luptă decât să îndure prizonieratul. Oricum, Regula lor spunea că un cavaler se va retrage doar dacă luptă cu mai mult de trei adversari odată. Detaliul este semnificativ pentru că evocă felul în care Ordinul își forma oamenii, inoculându-le ideea că valoarea militară a fiecăruia dintre ei este echivalentul a trei adversari.

Istoria Ordinului templier s-a scris odată cu istoria Regatului creștin de Ierusalim și a trecut prin aceleași evenimente – bătălii, păci/armistiții ori negocieri – dar și prin necesara vigilență a vieții de zi cu zi, pentru că în fiecare zi se punea problema supraviețuirii și se trăia cu teroarea sabiei lui Damocles deasupra capului. În lupta împotriva creștimnilor, musulmanii au scos la rampă mari conducători, precum Zenghi, Nuredin, Saladin, Baibars, Al-Mansur ori Al-Ashraf. O vreme, Regatul de Ierusalim a reușit la rândul său să scoată la rampă buni militari, precum regii Baudouin II, Foulques d′Anjou, Amaury I, Baudouin III, ori Baudouin IV.

Primei Cruciade – încheiată prin cucerirea Ierusalimului – i-au mai urmat încă șapte^], dintre care cinci s-au desfășurat în Țara Sfântă, cu rezultate mai mult sau mai puțin importante: a II-a (1247-1249, cerută insistent de  Sfântul Bernard și la care a participat Ludovic VII al Franței); a III-a (1189-1192, la care au participat împăratul Germaniei Frederic I Barbarosa, regele Angliei Richard Inimă de Leu și regele Franței Filip II August); a V-a (1217-1221, la care a participat re-gele Andrei II al Ungariei); a VI-a (1228-1229, organizată de împăratul german Frederic II) și a VII-a (1248-1254, condusă de regele Franței Ludovic cel Sfânt). Scopul cruciadelor era împro-spătarea aportului uman al creștinismului/Europei în Țara Sfântă după ce în etapa anterioară sarazinii obținuseră victorii importante. Spre exemplu, Cruciada a III-a, cea mai importantă, a fost organizată după ce în prealabil Saladin, sultanul Egiptului, provocase dezastrul armatelor creștine în celebra bătălie de la Hattin, pe 4 iulie 1187, și cucerise Ierusalimul. La Hattin a fost o adevărată hecatombă – numai dintre cavalerii templieri au rămas pe câmpul de luptă 230, iar lumea musulmană l-a proclamat pe sultan „erou al djîhad-ului“.

Cruciada a III-a – în ciuda unor succese militare ale lui Richard Inimă de Leu – s-a terminat fără a realiza scopul pentru care pornise: recucerirea Ierusalimului. Încă o sută de ani, Regatul creștin și-a păstrat o serie de cetăți importante și fâșia de teritoriu dintre ele, iar după pierderea Ierusalimului^[2], capitale Regatului creștin s-a mutat la Acra.
În 1291, sultanul Al-Ashraf a adus dinaintea ei o armată de 60.000 de călăreţi şi 160.000 de pedeştri. După un asediu de 44 de zile, musulmanii au pătruns în cetate, consemnând încheierea totale a stăpânirii creștine în Țra Sfântă. După1291, Europa nu s-a mai gîndit în mod concret să facă un nou efort pentru a o recuceri. Trecuse vremea cruciadelor și creștinătatea obosise.
Templierii din Țara Sfântă – câți mai rămăseseră – s-au refugiat în Cipru. Rostul pentru care fuseseră creați, adică lupta pentru păstrarea ocupației creștine a Țării Sfinte, nu mai exista. Pentru Ordinul templier urmau vremuri grele.
 
3. Primele surse ale legendei templiere

Templierii au astăzi un portret legendar. Tușele acestui protret au două straturi. Primul s-a format în contemporaneitatea Ordinului, când Templul nu era doar o prezență cotidiană, ci mai ales un termen de referință, așa cum își dorise Sfântul Bernard; cel de-al doilea strat s-a alcătuit după căderea Ordinului și moartea ultimului Mare Maestru.
Contribuția militară a Ordinului templier pentru menținerea stăpânirii creștine în Țara Sfântă era cunoscută de toată lumea; existau însă și alte domenii în care rolul decisiv al Templului era cunoscut doar de cei implicați direct. De exemplu, contribuția sa pentru organizarea breslelor meșteșugărești (a ceea ce se numește masoneria operativă), angrenate în complexul proces al companionajului, fără de care nu s-ar fi construit catedralele, și care începe în 1134, la Chartres, în plină epocă a Sfântului Bernard. „Să semnalăm rolul templierilor – scrie André Nataf.

Fiecare domeniu al Ordinului îşi are arhitectul său, iar la Paris, la sfârşitul secolului al XII-lea, domeniul-mamă, care ocupa un sfert din suprafaţa oraşului, acordă drept de funcţionare meşteşugarilor.“ Astfel, Templul s-a ilustrat ca protector al meseriașilor, acordându-le drepturi (mai precis spus: inventând pentru ei drepturi) care pur și simplu le schimbau statutul. Întâi, este vorba de dreptul de azil în cadrul comanderiilor templiere, care se acorda meseriașilor aflați în conflict cu autoritățile (cel mai des, pentru refuzul de a presta muncă neremunerată).

În al doilea rând, e vorba de dreptul de franchisă, care permitea oricărui artizan să exercite pe domeniile Templului orice meserie sau comerţ, indiferent de reglementările sau restricţiile generale promulgate de autorităţile suverane ale ţării sau oraşului respectiv. În al treilea rând, era vorba de dreptul la privilegii fiscale, care asigurau ierarhia valorică în cadrul meseriei.

În aceste condiții, este evident că între templieri, pe de-o parte, și meseriași și breselele lor, pe de altă parte, s-au creat legături speciale, pe care templierii le-au vrut concretizate prin crearea pentru ei înșiși a statutului de „membri acceptați” ai breslelor meșteșugărești. Deși figurează ca o legendă, este probabil că în momentul arestării templierilor în 1307, mulți dintre ei au scăpat strecurându-se printre meseriași. Cu alte cuvinte, legăturile templierilor cu masoneria nu sunt numai o legendă inventată de masoni în secolul 18!
Trebuie însă înțeles cu mare atenție că procesul de organizare a breslelor și de fidelizare a meseriașilor prin drepturile oferite lor nu era doar o acțiune în sine a Templului, ci reprezenta o etapă ineludabilă pentru realizarea epopeii construirii catedralelor, care era un punct nodal în planul de reconstrucție mentală a lumii creștine conceput de Sfântul Bernard și grupul său. Înțelegând corect acest lucru, înțelegem faptul că crearea Ordinului ca un grup uman cu o coeziune extremă, cu o spiritualitate în bună măsură fanatizată, astfel încât să facă posibile performanțe individuale deosebite, le-a asigurat templierilor o dublă manifestare: ca ostași ai războiului, cavaleri neînfricați ce-și respectă jurămintele de sărăcie, castitate și supunere, dar și ostași ai păcii, organizatori ai șantierelor pentru construcția de catedrale. Căci catedrala gotică, cu săgețile ei de piatră ce păreau că ating cerul, cu maiestuozitatea sa, nu a fost concepută pentru valoarea ei artistică, ci pentru forţa sa modelatoare. Catedrala „îl lua în primire” pe enoriaș și-l domina încă de de-parte, căci omul o vedea – dată fiind înălțimea ei – cu mult înainte ca el să ajungă în oraș. Ceea ce trebuia să emane era copleșitoarea forță a credinței, care era singura capabilă să realizeze reconstrucția mentală, „provocând evlavia unui popor carnal”, așa cum cerea Sfântul Bernard. Tentativa era de a instaura o nouă teocrație „distrugând din interior societatea feudală al cărei cadru rigid închistase atât societatea urbană cât şi cea rurală“.
 
4. Supliciul templierilor. Procesul și „condamnarea”

Procesul templierilor precede cu sute de ani procesele similar organizate de regimuri totalitariste comuniste sau naziste – toate fiind caracterizate prin faptul că acuzațiile cuprinse în ordinul de arestare emis de autorități se regăsesc identic în sentința formulată de judecători. Astăzi nu există niciun istoric de prestigiu care să afirme că templierii au fost vinovați și că Procesul a fost corect. Care a fost povestea Procesului?
Regele Franței Filip IV cel Frumos avea mari datorii la Templu în urma a trei împrumuturi succesive fără a rambursa vreunul. Neavând de gând să le achite, Filip a ajuns la concluzia că singurul mod de a scăpa ar fi ca Ordinul să fie suprimat, în ciuda faptului că templierii depindeau direct de papa. Ajutat de cancelarul său Guillaume de Nogaret, regele  a făurit un plan îndrăzneț ce includea idea de a avea un papă care să fie „omul lui” și să încuviințeze orice acțiune a sa împotriva Ordinului; apoi să se instrumenteze un proces prin care Templul să fie condamnat ca eretic deoarece legislația spunea că niciun bun creștin nu poate fi dator unui eretic, încât o astfel de datorie era prescrisă.
În 1305, cu doi ani înainte de deschiderea Procesului, planul a început să funcționeze, căci Suveranul Pontif a murit și trebuia să i se desemneze succesorul. Regele l-a identificat ca un posibil „papă pe placul lui” pe arhiepiscopul de Bordeaux Bertrand de Got în care a citit „calități” de care avea nevoie: ambiție nemăsurată și lipsă de scrupule. Bertrand de Got promite supunere totală, iar Filip cumpără cardinali și alte persoane de influență, astfel că „omul său” devine papa Clement V.
Nogaret s-a ocuptat de deschiderea procesului, furnizând un așa-zis denunț al unui fost membru al Ordinului (Esquieu de Floyran), dat afară din Templu pentru conduită reprobabilă, denunț în care se spune expres că relatarea este „din auzite” și nu aduce nicio probă concretă. Acuzele conținute în acest denunț, fără niciun fel de probe, vor figura în actul de acuzare official care a stat la baza cercetării din cadrul procesului, acuzări la care vom reveni.

Arestarea templierilor s-a realizat concomitent la toate comanderiile din Franța în zorii zilei de 13 oc­tombrie 1307, într-o acţiune poli­ţienească demnă de secolul 20 (desigur, n-avem aici loc de detalii). Procesul începea în forță. De fapt, noțiunea „Procesul templierilor” este sub anume aspect ambiguă, în sensul că nu a fost vorba de unu, ci de trei Procese: 1. Procesul instrumentat sub autoritatea regelui Filip (octombrie 1307 – mai 1308); Procesul instrumentat sub autorita-tea papei Clement privitor la Ordinul templier în ansamblul său (iunie 1308 – martie 1312; 3. Procesul instrumentat sub autoritatea papei Clement privitor exclusiv la conducătorii Ordinului (decembrie 1313 – martie 1314).

Au fost arestați circa 550 de templieri, dintre care majoritatea nu erau cavaleri, ci scutieri sau chiar personal auxiliar pentru servicii. Detaliul este extrem de important pentru că de aici se poate trage o concluzie edificatoare asupra incorectitudinii probelor strânse de acuzatori, deoarece toți cei arestați au fost interogați asupra a ceea ce s-ar fi petrecut în timpul „inițierii” lor, or scutierii sau personalul auxiliar nu trecuseră printr-o inițiere, căci aceasta era rezervată doar cavalerilor.  Cum au ajuns oamenii lui Filip la aceste acuzații?Răspunsul vine din observația că acestea sunt acuzațiile standard care erau aduse vrăjitoarelor și care figurează ca atare în manualele anchetatorilor Inchiziției. ăcuse asta. Or, „opinia publică” putea înțelege acest lucru cel mai bine comparând cu ceea ce cunoștea deja – cu procesele vrăjitoarelor adică – odată ce rezultatele acestora de-a lungul timpului, altfel zis: execuțiile – se organizaseră sub ochii ei (fiind publice). Și, într-adevăr, e de precizat faptul că – la început – „opinia publică” a sprijinit acțiunea lui Filip împotriva templierilor, oripilată de ceea ce i se spusese privitor la abominabilele „păcate ale templierilor” (la sfîrșitul Procesului, cu totul alta va fi starea de spirit generală!).

Templierii au fost supuși la tortùri inimaginabile. În mai 1308, la mai puțin de opt luni de la arestare, oamenii lui Filip încheiaseră cercetarea în Procesul templierilor, în sensul că audiaseră pe toți cei arestați, care, în marea lor majoritate – afară de cei care figurează în documente că au murit sub tortùri – au recunoscut acuzațiile. Inclusiv Marele Maestru Jacques de Molay.
Deci, cel puțin din unghiul de vedere al regelui, dovada ereziei fusese făcută! Și totuși, în mai 1308 – acuzații fiind arestați de opt luni, mărturiile smulse,  deci acuzațiile confirmate –, regele Filip este pus în fața unei realități de care, desigur, era conștient de la început: anume că el nu avea de fapt autoritatea să-i judece (legal) pe templieri – așa cum nu o avusese nici pe cea de a-i aresta ori de a-i supune cercetării. Privitor la templieri, lucrurile astea le putea face numai papa!

Prin preluarea Procesului (la 30 iunie) ticăloșia papei făcea abia primul pas, deoarece infinit mai grav decât preluarea Procesului au fost condițiile în care s-a făcut asta. Anume, papa a preluat Procesul cu tot cu cercetarea făcută de oamenii lui Filip, adică luând mărturisirile obținute de rege în condițiile amintite drept parte realizată deja a Procesului pe care el tocmai îl începea. Asta însemna că Ordinul era deja condamnat înainte ca Procesul organizat de Clement să înceapă! Dosarul conținea mărturisirile făcute deja ale fiecărui templier; dacă, în noile condiții, nemaifiind  supuși la aceleași tortùri, templierii ar fi vrut să se apere, negând acuzațiile de erezie, ei ar fi căzut în ceea ce dreptul vremii numea relaps – adică situația în care un acuzat și-a mărturisit o dată păcatele, dar apoi a revenit, nemairecunoscând acuzațiile. Aceasta era considerată a fi o situație foarte gravă, iar cel în cauză era trimis direct pe rug.
La 16 octombrie 1311 Clement V a convocat Conciliului ecumenic de la Vienne, unde trebuia să se pronunțe formal condamnarea Ordinului pentru erezie. Doar că la Vienne s-a organizat un Conciliu „ecumenic”, cu reprezentanți ai Bisericii din toată lumea catolică. Aceștia au ridicat aici glasul, spunând că nu-și vor da votul pentru condamnarea Ordinului dacă templierilor li se refuză audierea în cadrul Conciliului („templierii să fie lăsaţi să se apere!”). Văzând cum stau lucrurile, Clement a convocat un „Consistoriu secret” (22 martie 1312) împreună cu câțiva apropiați, unde – neavând dreptul de a pronunța condamnarea – a pronunțat „abolirea” Ordinului templier, adică interzicerea dreptului de a mai funcționa.
Acest ultim Proces era plănuit a se încheia la 11 martie 1314^[2], prin sentința la închisoare pe viață, citită în public, la Paris, dinaintea catedralei Notre-Dame. Atunci i s-a dat un ultim cuvânt Marelui Maestru Jacques de Molay, care a strigat peste capetele oamenilor adunați că Ordinul este nevinovat și toate acuzațiile aduse de rege sunt false. Furios din cauza acestei întorsături a lucrurilor, regele Filip a ordonat ca Molay să fie ars pe rug în aceeași zi. Dar și acest moment a fost unul nefavorabil regelui, căci, până să fie mistuit de flăcări, Molay a mai strigat încă o dată că Ordinul e nevinovat și că aceia care l-au condamnat pe nedrept vor da socoteală dinaintea lui Dumnezeu. Apoi, flăcările l-au mistuit.
 
 
5. Masoneria în căutarea „identității sale templiere”: filiera Ramsay – von Hund – Ritul primitiv. O interpretare: Gradul 30. Cavalerul Kadosh

Lua astfel naștere o viziune nouă asupra Ordinului templier și, prin el, asupra întregii perioade a Cruciadelor (care aproape se confundă cu istoria Templului): anume că o parte din istoria acestuia – cea despre care au vorbit cronicarii – s-a aflat la vedere, dar că o altă parte a rămas în umbră, iar despre ea se poate doar… deduce, căci nu s-a vorbit explicit. Statutul de inițiați al templierilor a ținut de această a doua parte. Și astfel „cavaleria” a reprezentat mai mult decât un set de reguli mili-tare și cavalerești, pentru că a inclus inițierea! Tocmai asta a vrut să exprime cavalerul Andrew Ramsay, Mare Orator al Marii Loji Scoțiene a Franței, în celebrul său Discurs ținut în 1736 în fața Lojii sale și reluat (cu modificări) un an mai târziu, cu un public în care au fost invitați și profani – demonstrația lui fiind că originea și spiritul masoneriei se află în vremea cruciadelor și că după căderea Țării Sfinte, masoneria a fost transferată cu totul în Europa. Discursul revendica pentru Ordinul masonic în fapt o asumare a unui tip de bătălie pe care membrii acestuia trebuiau să devină conștienți că o au de dat de atunci înainte: „bătălia pentru un ideal“ – acest fapt nu fusese până atunci conștientizat ca atare la nivelul Ordinului Masonic, care mersese pe alte priorități.

Efectul Discursului lui Ramsay a fost excepțional pentru că Frații – din orice țări proveneau ei – resimțeau, într-adevăr, lipsa unei explicații asupra originii Masoneriei.
În susccesiunea revelației generale făcute de Ramsay (1736-1737, care doar a numit vag „cavaleria” și „cruciada”), apare prima mare ofertă concretă a „masoneriei templiere”. Această primă mare ofertă templieră s-a numit Stricta Observanță templieră (SOT) și a fost pusă în ecuație – după câțiva ani de elaborare – în 1751 și apoi proclamată oficial în 1756 de un baron german, Karl Gotthelf von Hund und Altengrotkau, despre care unii spun că a excelat prin imaginație, iar alții remarcă faptul că nu a excelat prin in-teligență. Oricum, a fost un om devotat ideilor masoice și, în fond, plin de intenții bune; atunci când a mințit, a făcut-o cu gândul că o cauză măreață se urmărește prin orice mijloace (?). Însă, desigur, noi spunem că aceasta este „scuza Satanei”.
Ce propunea von Hund? El spunea că, odată ce templierii sunt „strămoșii” masoneriei, atunci trebuie pur și simplu să se realizeze o „revenire la templieri”, păstrând strict toate particularitățile de istorie, de ritual ori de ideologie – de aici ideea de „strictă observanță”. Trebuie spus din capul locului că ideea de „masonerie templieră” (cu adjuvantul său „strictă observanță”) a avut o difuzare foarte mare, practic dominând masoneria vreme de aproape un sfert de veac.
În cadrul SOT, Gradul 6, cel numit acolo Cevaler templier, se pare că a evoluat într-o manieră secretă în sensul a ceea ce avea să fie, mai târziu, Cavalerul Kadosh sub egida deopotrivă a  Ritului Scoțian Antic și Acceptat dar și a Anticului și Primitivului Rit de Memfis și Misraim, adică „Gradul răzbunării Marelui Maestru templier” – cei condamnați astfel și supuși oprobiului public fiind absolutismul monarhiilor și bigotismul clerical.
 
 
6. Masoneria în căutarea „identității sale templiere” pe filiera von Hund – Willermoz. Altă interpretare: Gradul 29. Cavalerul Binefăcător al Cetății Sfinte

Stricta Observanță templieră era încă în ascensiune când a apărut un om cu o capacitate de convingere deosebită – numele lui era Martinez de Pasqually –, care cutreiera lojile, precum altă dată apostolii lumea, ducând „vestea cea nouă”, și care întreba Frații dacă își regăsesc așteptările cu care au intrat ei în masonerie în ceea ce le oferă S∴O∴T∴. Unii răspundeau pozitiv, în primul rând așa-numita „aristocrație de spadă”, bine reprezentată mai ales în masoneria prusiană, căci acesteia îi plăcea tocmai rigiditatea organizării și disciplina militară. Alții însă – odată ce erau întrebați – își dădeau seama că așteptările lor pe plan personal, pe planul unei cunoașteri complexe, în primul rând esoterice, ar trebui să se afle în prim-plan. Datorită  lui  Martinez de Pasqually oamenii își dădeau seama nu doar că trebuie să reevalueze locul lor în masonerie, ci să reevalueze  însuși statutul masoneriei. Era o revoluție în ideologia masoneriei! Martinez de Pasqually, autor al cărții Tratat asupra reintegrării ființelor în primele lor proprietăți, virtuți și puteri spirituale și divine, arăta că după ce omul a fost izgonit din Paradis datorită păcatului original, el a rămas fizic întemnițat în carnea care-l face muritor. Dar totodată omul are cheia de a depăși această limită – cheia este speranța în renașterea sa, adică în reintegrarea în statutul divin, pe care o poate realiza doar prin perfecționarea interioară. Această revelație adusă de Martinez de Pasqually a însemnat o acumulare definitorie pentru masonerie până azi (cel puțin teoretic): scopul masoneriei este să ajute la perfecționarea interioară a omului. În cadrul masoneriei anterioare (să-i spunem „operativă”) această acumulare nu se făcuse, deoarece atunci accentul se punea doar pe „secretele” dobândite prin inițiere. Dar ce trebuia să facă inițiații cu „secretele” dobândite astfel? Răspunsul vechii masonerii se rezuma doar la atât: Să le păstreze, pentru că posedarea lor asigură diferența dintre ei și cei neinițiați! Or, acum Martinez de Pasqually spunea practic altceva: Inițiatul trebuie să folosească activ ceea ce i-a adus inițierea, să intre în osmoză cu tainele primite prin inițiere, pentru că tocmai această „muncă cu tainele” duce la perfecționarea interioară – iar aceasta trebuie indentificată de masoni ca scop suprem. În acest fel, omul își poate recapăta conștiința adevăratei sale esențe, care este esența divină. Asta nu se învață în școală, iar dacă s-ar învăța, oricum ar fi inutil, pentru că reușita este posibilă numai pentru o elită, pentru „cei aleși”. Dar acolo unde școala obișnuită dă greș poate reuși masoneria, pentru că ea oricum se adresează unor aleși.

Selectându-i doar pe cei aleși, masoneria face din ei adevărați preoți – „coheni”, cum li se spune în limba ebraică; dar prin strădania personală pe drumul perfecționării de sine, ei pot deveni „a doua oară aleși” – „aleși coheni”. Martinez de Pasqually a fondat (1760) Ordinul Cavalerilor Masoni Aleși Coheni ai Universului, care sunt chemați să fie performeri ai pregătirii mistice, cercetători ai tradiției secrete, dar și ai creării stărilor de cunoștere prin meditație. Martinez de Pasqually este cel care a deschis ușa masoneriei pentru cercetarea superioară și pentru meditație ca procedeu spiritual, care, pe filiera despre care vom vorbi mai departe, a ajuns până în Anticul și Primitivul Rit de Memfis și Misraim de azi.

Ce reprezenta de fapt mișcarea pusă în ecuație de Martinez de Pasqually? După revoluția declanșată în masonerie de către Ramsay, care oferise un răspuns la întrebarea „De unde vine masoneria?” – mișcarea declanșată de Martinez de Pasqually reprezinta a doua mare revoluție spirituală de identitate din istoria masoneriei, care acum era chemată să răspundă la în-trebarea „Care este obiectivul existențial al masonilor?” Răspunsul punea în prim-plan necesitatea desăvârșirii sinelui individual, așa cum am spus deja.
Om cu o extraordinară carismă, Martinez de Pasqually a capacitat o serie de mari personalități intelectuale ale vremii – cu toții masoni –, care s-au declarat discipoli ai săi. Unul dintre ei este marele filosof mistic german Franz von Baader, care a lăsat o lucrare intitulată Învățăturile secrete ale lui Martinez de Pasqually, dar cel mai important pentru doctrina acestuia este că s-a alcătuit în anii imediat următori o triadă Martinez de Pasqually – Saint-Martin – Willermoz, ultimii doi rămânându-i la fel de devotați și după dispariția sa neașteptată, în 1774.
Primul dintre aceștia doi, Saint-Martin, „filosoful necunoscut”, cum i se spunea, s-a oferit să fie secretarul personal al lui Martinez de Pasqually.
Willermoz, inițiat atât  în Stricta Observanță templieră cât și în aleșii cohen, va face pentru un moment din Lyon capitala mondială a masoneriei. Willermoz nu a fost un filosof de același calibru  cu  Martinez de Pasqually și Saint-Martin, dar a fost un organizator excelent, foarte rațional și perseverent; el și-a dat seama că ideile despre desăvârșirea sinelui puse în evidență de cei doi au nevoie de o structură concretă de pe pozițiile căreia să se manifeste, pentru că, altfel, pot rămâne doar teorie. Dându-și seama de asta, meritul lui Willermoz este că a găsit soluția pentru a impune ideologia martinezismului^[4] și totodată de a salva parțial templarismul din Stricta Observanță. Re-zultatul a fost Ritul Scoțian Rectificat (R∴S∴R∴) și manifestarea sa numită Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte. Cavalerii Binefăcători, spre deosebire de templierii lui von Hund, spun că scopul masoneriei nu este de a răzbuna moartea lui Molay, ci „răzbunarea” trebuie să devină un exercițiu îndreptat împotriva altui dușman al omului: păcatul. Noțiunea de „rectificat” îi duce spre concluzii greșite pe neinițiați, căci nu e vorba de sensul comun al cuvântului, adică „schimbat”, „îndreptat”, ci noțiunea este folosită în accepțiunea ei din alchimie, unde înseamnă „purificat” sau „sublimat”.
Willermoz a dorit explicit să creeze o masonerie creștină, pornind de la a „împrieteni” creștinismul cu esoterismul gnostic. Formula indusă în masonerie de martinezism este, filosofic, o abordare modernă, în care regăsim in nuce, teme de mai târziu ale teosofiei sau antroposofiei. Dacă nici astăzi acest tip de idei nu sunt ușor asimilate de către publicul larg, cititorul nostru să facă un efort să-și imagineze cât de bulversante au fost ele în deceniile 7 sau 8 al secolului 18!

În 1778, „Conventului Galiilor” de la Lyon, a fost organizat „acasă” la Willermoz; aici Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte a fost recunoscut ca atare și chiar s-a autorizat funcționarea (nu singura, bineînțeles!) a unei masonerii cu patru grade: afară de cele trei grade simbolice, al patrulea fiind cel nou aprobat.
Willermoz câștigă încrederea ducelui de Brunswick, Marele Maestru al Strictei Observanțe, care-i va da tot concursul la demolarea acesteia. Evenimentul se va produce oficial în 1782 (von Hund murise în 1776), la Conventul de le Wilhelmsbad. Conventul va lua în discuție toate reproșurile făcute Strictei Observanțe, iar adunarea va vota desființarea acesteia și înlo-cuirea cu Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte, așa cum îl crease Willermoz. Aceeași adunare va defini noțiunea de „cavaler” ca fiind numai de sorginte spirituală și independentă de clasele sociale. E un nou pas spre democratizarea masoneriei și tocmai în acest context s-a spus că Conventul de la Wilhelmsbad a reprezentat victoria burgheziei din Lyon. A fost vorba atunci pur și simplu de afirmarea unui tip de ideal masonic și, indiferent de tribulațiile prin care au trecut ulterior R∴S∴R∴ și O∴C∴B∴C∴S∴, momentul a fost extrem de important, căci a atras irevocabil atenția asupra coordonatei spirituale a masoneriei – cel puțin la fel de importantă precum coordonata utilitaristă.
Dar cum a ajuns componenta templieră rectificată să fie introdusă în Ritul de Memfis și Misraim? Introducerea componentei templiere rectificate a O∴C∴B∴C∴S∴ s-a produs „de la început”, deoarece întemeietorii Ritului de Misraim, frații Bedarride (Marc, Michel și Joseph), ca și tatăl lor Gad, au fost și membri ai R∴S∴R∴ și O∴C∴B∴C∴S∴. Din diverse documente ar reieși că, înainte de a fi inițiat în O∴C∴B∴C∴S∴ (precum va fi mai târziu și fiul său Marc), Gad Bedarride fusese inițiat și în Cavalerii Elus Cohen ai lui Martinez de Pasqually. De fapt, aceasta este caracteristica masoneriei de început: rituri diferite, orientări masonice diferite funcționează în paralel; persoane mai mult sau mai puțin implicate față de fenomenul masonic sunt membri în mai multe structuri, în paralel. Am dat deja un exemplu cu familia Bedarride și R∴S∴R∴ și O∴C∴B∴C∴S∴. Dar Marc Bedarride era și membru al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, la fel cum ducele Élie Ducazes, Suveranul Mare Comandor al acelui Rit, era și membru al Ritului de Misraim; cei doi erau prieteni și astfel a existat o colaborare, notorie la vremea ei, și sprijin reciproc între cele două Rituri.                                                                                                                                          
Pe de altă parte, trebuie observat că niciun alt Rit, cu excepția Ritului Scoțian Rectificat, nu e marcat în aceeași măsură de mertinezism ca Anticul și Primitivul Rit de Memfis și Misraim. La începuturile Ritului nostru, prin decizia conducătorilor săi, a fost o problemă de opțiune ideologică: optând pentru a introduce în Rit coordonata templieră, întemeietorii săi au făcut din acesta singurul Rit care revendică ambele tipologii privind originea masoneriei – adică atât cea egipteană, cât și cea templieră^[3].
 
 
7. Ce loc are cavalerismul în societatea de astăzi? Organizarea O∴C∴B∴C∴S∴ ca structură autonomă în cadrul A∴P∴R∴M∴M∴

Deși cavalerul exista și în societatea romană, vizând un rang nobiliar de secundă importanță, el își găsește epoca definitorie în evul de mijloc – îndeplinind o funcție protectoare față de cei ne-ajutorați, pe de-o parte, justițiară, pe de altă parte, dar și cog-nitivă, deoarece cavalerul este cel care călătorește inițiatic, realizând „căutarea”^[1] ca ritual al autoperfecţionării. Spectrul cavalerului nu a dispărut însă ca reper mental odată cu sfârșitul evului mediu; cea care i-a asigurat memoria a fost literatura, care a continuat să confirme valorile tradiționale ale cavaleriei. Și totuși, curând s-a impus un curent pozitiv – susținut, desigur, în principal de burghezia ce se forma în Renaștere – care tocmai voia să arate că a reușit să se elibereze din mrejele unui spirit revolut, cu valori deopotrivă dăunătoare și retrograde, al cavaleriei. Opunându-i pozitivismul, burghezia voia să arate că idealul ca atare este inutil, pentru că adesea îl îndeamnă pe om spre fantasme, ceea ce-i răpește dorința de a veni în împinarea societății din care face parte. Ei bine, manifestarea concretă a acestei opțiuni a fost Don Quijote al lui Cervantes.

Pe de altă parte, așa cum observa Céline Bryon, mitul cavaleresc – pe fondul apariției mișcărilor preromantică și romantică – a oferit masoneriei „un cadru și un suport pentru cunoștințele ei prețioase și totodată secrete”. Să privim atent lucrurile și – neînchizând ochii în fața adevărului pe motiv că el ar fi neașteptat – să observăm că ultima mare chemare de a readuce valorile cavalerismului în prim-planul cotidian^[3]de a inocula modelul cavaleresc în cadrul societății, a fost realizată de către masonerie în secolul 18, printre rezultate aflându-se, așa cum a arătat cărticica de față, și Cavalerul Binefăcător al Cetății Sfinte. Dar astăzi, în epoca supratehnologizării, în ce mod mai poate supraviețui mitul cavaleresc sau, pur și simplu, mai poate el supraviețui? Desigur, ar trebui foarte multe pagini pentru un răspuns nuanțat și bogat în argumente. Nu dispunem de aceste pagini, însă, dacă ne gândim la două coordonate ineludabile alcătuirii umane, răspunsul trebuie să fie fără îndoială unul pozitiv. Prima coordonată este sacralitatea, cea de-a doua este impulsul vocațional. Prima privește ceea ce omul dorește să primească, cea de-a doua este ceea ce omul dorește să ofere. Este aidoma „pulsației” – într-un sens și în celălalt – care-l menține pe om în circuit. „Pulsația” aceasta este de multe ori neconștientizată; de cele mai multe ori, omul nu-și dă seama (și nici nu-și pune problema) de ce anume ar avea nevoie de modelul cavalerului, și totuși îi stă alături datorită celor două coordonate de care tocmai aminteam. Dar, dacă există un raport subiacent între masonerie și cavalerie^[4], atunci nu putem să ocolim o întrebare al cărei răspuns – oricare ar fi el – presupune riscuri, și anume: odată ce masoneria^[5]propune explicit un comportament moral și aspirațional de tip cavaleresc pentru membrii săi, atunci, cum trebuie să gestionăm faptul că masoneria își asumă trăsături donquijotești? Sau, cu alte cuvinte, masonul – și încă mai explicit cavalerul

Ordinului Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte – își asumă să fie perceput ca urmaș al lui Don Quijote? Un răspuns la atare întrebare poate să se afle în extrapolarea de la cavalerul în discuție la orice ins care întrevede o lume mai bună pentru semenii săi și soluții de realizare ce nu sunt lesnicioase. Poate… De fapt, aceste rânduri nu vor să dea  un răspuns ritos la întrebare, ci doar să lanseze o temă de meditație.